"Desigur în tehnica picturii unei icoane, ar putea cineva să facă şi adâncime, să pună un aşa numit punct de referinţă central şi, bazate pe acest punct, evenimentele din faţă să fie mai mari şi evenimentele din spate mai mici.
Deşi icoana poate să prezinte o varietate de evenimente şi să le descrie – şi sunt foarte multe temele care ar putea fi în prim-plan sau de fundal – acest echilibru „faţă-spate”, „mare-mic” se distruge. (...)
Pe noi nu ne interesează să avem în icoană perspectivă, trebuie să avem obligatoriu numai înălţime şi lăţime, niciodată adâncime. De ce este această „anomalie”, din moment ce logica picturii îmi spune foarte just, să am adâncime pentru a vedea icoanele mai bine?
Cele trei dimensiuni în sensul clasic, ca să spun aşa, ale conceptului euclidian ale geometriei – nu iau în considerare alte dimensiuni ale timpului, ci exprimările clasice ale dimensiunii: înălţime, lăţime şi adâncime, adică geometria tridimensională – sunt ceva foarte adevărat şi real, dar este ceva autosuficient;
Cu alte cuvinte ceva ce are înălţime, adâncime şi lăţime este autosuficient, nu are nevoie de altceva. Este un obiect vizibil din orice parte.
Dacă (însă) cineva stă în faţa acestei icoane şi vede doar înălţimea şi lăţimea şi nu vede adâncimea, icoana îl invită să înţeleagă că ea este incompletă.
Fiţi atenţi! De ce este incompletă? Ce este absent? Adâncimea.
Acest lucru există pentru a-l provoca pe observator să înţeleagă că el însuşi, cel care stă în faţa icoanei, este adâncimea ce lipseşte.
Icoana nu este o piesă de muzeu, nici o operă de artă. Este un eveniment care mă învită să particip la ce se întâmplă în icoană; un eveniment al rugăciunii.
Cu alte cuvinte ceva ce are înălţime, adâncime şi lăţime este autosuficient, nu are nevoie de altceva. Este un obiect vizibil din orice parte.
Dacă (însă) cineva stă în faţa acestei icoane şi vede doar înălţimea şi lăţimea şi nu vede adâncimea, icoana îl invită să înţeleagă că ea este incompletă.
Fiţi atenţi! De ce este incompletă? Ce este absent? Adâncimea.
Acest lucru există pentru a-l provoca pe observator să înţeleagă că el însuşi, cel care stă în faţa icoanei, este adâncimea ce lipseşte.
Icoana nu este o piesă de muzeu, nici o operă de artă. Este un eveniment care mă învită să particip la ce se întâmplă în icoană; un eveniment al rugăciunii.
Credinciosul care stă în fata icoanei şi simte lipsa adâncimii, devine el însuşi adâncime. Adică, în loc adâncimea să fie în spatele evenimentelor icoanei, adâncimea sunt eu – devin a treia dimensiune – care mă aflu în faţa icoanei. "
Protopresbiterul Constantin Stratigopoulos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu